În satul Pererita din părțile Lipcanilor, în anii 70 ai secolului trecut, în fiecare mahala era câte o casă mai răsărită. Cu grădină mare. Cu pomi bătrâni. Cu iarbă în ogradă. Și acea iarbă n-avea tradiționalul găinaț de rață sub dudul bătrân. Cu o poartă care n-a fost deschisă ani la rând. Fără lumină. Dar casele, grădinile arătau așa de parcă stăpânii au plecat alaltăieri la Cernăuți. Se mai rețin pentru câteva zile la piață. Până își vând marfa. Nimeni nu intra și nimeni nu ieșea din acele case. Nici copiii nu săreau zidul ca să fure cireșe sau mere văratice. Și nici nu căsăpeam hulubi cu praștiile noastre. Niciun vânător de hulubi nu îndrăznea să-i doboare de pe streșinile și de pe șindrila acelor case. Nimeni nu știa ale cui sunt ele. Nimeni nu vorbea de ele. Și tot satul avea grijă de ele.
Li se zicea „brosovaia”. De la rusescul „părăsit”. Erau casele gospodarilor care au fost deportați în Siberia.
– Mămucă, dar de ce nimeni nu locuiește în ele?
– Păi, au fost ridicați. Și duși în Siberia.
-Dar de ce nu se întorc?
-Celor rămași vii nu le dau voie. Iar cei morți nu se mai pot întoarce.
-Dar de ce nu le cumpără alți oameni din sat ca să trăiască în ele?
-Oamenii din sat îi vor privi pe cei care cumpără ca pe niște hoți, Jeorjel. Lumea crede că ei se vor întoarce acasă. Cândva. Sunt casele lor.
Oamenii din Pererita au avut grijă de memoria celor ridicați în perioada sovietică. Prin gesturi mici. Nu era nimic eroic să te împotrivești să cumperi o casă părăsită. Nu era nimic eroic să nu sari zidul și să furi cireșe sau mere dintr-o grădină care nu are stăpân. Dar toată Pererita, de la ultimul baistruc până la stâlpul de cafenea de la Ceaina din sat, știau că puteau face orice în altă parte de sat sau pe lanurile kolhozului, dar de o brosovaia nu aveai dreptul să te atingi.
Nu știu ce strateg politic a zis că e bine ca Usatâi să fie director de festival al adolescenților în Piața Marii Adunări Naționale. Cu interpreți ruși. Și locali. În plină desfășurare, în aceeași Piață a Marii Adunări Naționale, cu cele două vagoane dedicate deportaților și terorii sovietice.
Dar există, totuși, o limită a moralității. Și în politică.
Indiferent de calculele politice ale celor din PAS, ieri ați pierdut mai mulți votanți decât a câștigat Usatâi.
Vă votăm nu din cauza că sunteți buni. Alții nu-s. Responsabilitatea voastră pentru 28 septembrie este mult mai mare decât o doctrină de partid. Sunteți responsabili de o țară întreagă și de viitorul ei pentru jumătate de secol înainte.
Prefer ca viitorul acestei țări să fie moral.
Prefer să punem o pauză pe cultura rusă. Atâta timp cât rușii ucid oameni nevinovați în Ucraina. Dacă nu rezistați mai mult, atunci pe perioada acestor cumplite vremi de război, cel puțin. Prefer în librăriile noastre să nu intre cantități de mii de titluri de carte rusă. Prefer să văd în locul operației Iași-Chișinău, care ocupă juma din Muzeul de Istorie (nici nu mi se întoarce limba să-l numesc Național), cel puțin aceste două vagoane din PMAN, dacă nu sunt în stare să facă un Muzeu Național de Istorie pe bune. Sau să-mi spună direct că așteptăm o nouă operație Iași-Chișinău. Știu, cultura nu e prioritară. Pentru politicul nostru. Mica problemă e că acolo unde nu e cultură, acolo se întâmplă să se întâlnească tragedia și farsa, bunul simți și mârlănia, binele și răul. Într-un loc. În plin centru al Chișinăului. Sub geamurile Guvernului Republicii Moldova.