„Apocalipsa lui Komartin este una foarte intensă, pulsează frenetic, are un dinamism intrinsec, necultivat. Cu cât își denunță, cât mai sec, fără să epateze, accesele suicidare, zvâcnirile de conștiință, lipsa de încredere în posibilitățile poeziei, abrutizarea, chiar puseurile autodistructive, cu atât e mai aproape de miezul vieții, cu atât trăirea sa e mai acută. Nu caută să explice, nu încearcă să dea, prin poezie, o formă crizei; pur și simplu o contemplă. Stă acolo, nu fuge, nu își abate privirea, nu se minte. Uneori contemplația este cea mai directă și mai severă cale către înțelegere. Iar poezia aceasta descărnată, directă, furioasă sau blazată, dez-estetizată, ținută, retoric, în proximitatea compulsivă a trăirii, este un test dur: cel al contemplației. Nu, poezia, artă muribundă, nu mai salvează nimic pentru că nimic nu mai e de salvat. Ea nu transformă realul, ci îl usucă, îl reduce la esență. Iar esența e cumplită. (Bogdan Crețu)
